În timpul drumeţiei, apa de băut poate constitui o problemă, şi anume atunci cînd se consumă din rîuri, lacuri, izvoare sau fîntîni insalubre. După cum este bine cunoscut, apa poate conţine germeni ai unor boli grave, cum sînt febra tifoidă, dizenteria, hepatita epidemică sau leptospiroza.
Pentru a fi bună de băut, adică fără pericol pentru sănătate, apa trebuie să aibă cîteva calităţi de bază: să fie limpede, să nu aibă miros, să nu aibă alt gust decît cel plăcut specific apei şi să nu conţină germenii unor boli transmisibile. Dacă primele trei calităţi pot fi controlate cu uşurinţă de oricine, cea de a patra pune probleme deosebite.
Microbii bolilor transmisibile ajung în apă mai cu seamă din fecalele şi urina oamenilor (sau animalelor) bolnavi şi îndeosebi de la oamenii (sau animalele) purtători de microbi, care neprezentînd nici un semn de boală, cît timp nu sînt cunoscuţi nu sînt trataţi, putînd răspîndi microbii. Pentru leptospiroza, ca şi pentru numeroase alte boli, cei ce răspîndesc microbii pretutindeni sînt doi cunoscuţi duşmani ai sănătăţii omului : şoarecele şi şobolanul. De la şoareci şi şobolani se îmbolnăvesc cu uşurinţă animalele de pe lîngă casă, precum şi numeroase animale sălbatice; aceste animale mici pot infecta cu urina şi fecalele lor alimentele şi apa pe care o consumă şi omul.
Microbii pot trăi pe pămînt sau în apă (în raport cu condiţiile de umezeală şi căldură) timp de zile, săptămîni şi chiar luni. Apele de ploaie, scurgîndu-se la suprafaţa pămîntului, pot spală şi lua cu de o mare cantitate de microbi, ducîndu-i în pîraie, rîuri, sau în izvoare şi fîntîni neprotejate şi neîngrijite. De aici rezultă pericolul de a bea apă din asemenea locuri, ca şi din fîntînile sau izvoarele plasate prea aproape sau „la vale” faţă de grajduri şi closete.
Apa instalaţiilor centrale din oraşe sau comune este garantată prin controlul medical ce i se face în permanenţă. De asemenea apele minerale îmbuteliate sînt garantate prin control medical. Izvoarele îngrijite, fîntînile în jurul cărora nu sînt băltoace, care au acoperiş şi găleată curat întreţinute, pot oferi o apă bună de băut (organele sanitare semnalizează prin tabele indicatoare dacă apa din fîntînile publice nu este potabilă).
Dezinfecţia apei de băut. La nevoie, drumeţul poate folosi orice apă, dacă o fierbe timp de 30 de minute pentru a distruge microbii. Se mai poate utiliza un dezinfectant al apei şi anume Cloramina B, care se găseşte sub formă de comprimate la orice farmacie. Pentru un litru de apă limpede se pune l comprimat de cloramină şi cu cît apa este mai puţin limpede se pun 2—3—4 comprimate; după ce se dizolvă comprimatul şi se amestecă bine cu apa, se lasă cel puţin 30 de minute, după care, dacă mirosul de clor a dispărut, apa se poate bea. Pentru a face să dispară mirosul de clor apa poate fi încălzită sau aerată prin treceri succesive dintr-un vas în altul. Dacă pe fundul vasului rămîn grunji nedizolvaţi, aceştia se îndepărtează prin trecerea apei în alt vas.
Compoziţia chimică a apei de băut. Compoziţia chimică a apei de băut este aceea care îi dă gustul sau mirosul. Apa de ploaie, în trecerea ei prin pămînt spre pînzele subterane, se debarasează de microbi şi substanţe organice şi se încarcă cu diverse substanţe sau elemente minerale, pe care le poate dizolva.
Astfel în unele regiuni, unde solul a fost fund de mare, apele se încarcă cu clorură de sodiu şi capătă gust sărat. Alteori, apele antrenează cu ele diverşi compuşi de iod, sulf, calciu, potasiu, devin acide sau alcaline. Aceste ape sînt „mineralizate” şi pot fi folosite pentru băut numai dacă mineralizarea nu este prea mare (altfel pot da tulburări digestive diverse, diaree, crampe etc.). La munte, apele se mineralizează în legătură cu constituţia rocilor: astfel pe Ceahlău (munte calcaros) apele conţin cantităţi importante de calciu, în timp ce pe Făgăraş (munţi din roci dure greu solubile) apele aproape că nu conţin minerale, rămînînd cu gustul de apa de ploaie (distilată).
Apele lacurilor urmează aceleaşi legi, se mineralizează în legătură cu rîurile sau izvoarele care le alimentează şi cu roca sau conţinutul straturilor de pămînt din jur. Din cele de mai sus este de reţinut că, în timpul drumeţiei, cînd mai multe zile la rînd se consumă apă slab mineralizată, pierderile de minerale (prin transpiraţie) trebuie suplinite pe calea consumului de apă sărată sau de ape minerale ce nu au indicaţii medicale speciale (adică nu sînt ape puternic sulfurate, iodate etc.). De asemenea este de reţinut că, în cazul unor tulburări gastro-intestinale (diaree, greaţă, vărsături) însoţite de febră sau de stare generală rea, măsura ce trebuie luată de urgenţă este de a consulta un medic, singurul care va decide dacă îmbolnăvirea este o tulburare trecătoare sau o boală ce necesită un tratament special.
Nu putem închide acest capitol fără a reaminti că protecţia tuturor apelor curgătoare sau stătătoare, a fîntînilor sau izvoarelor, nemurdărirea lor în orice fel constituie o datorie cetăţenească elementară. Drumeţul nu trebuie să treacă nepăsător pe lîngă scurgerea unui closet de cabană în pîrîul din care alţi tovarăşi de drum, necunoscînd acest amănunt, vor bea apa cu cîteva sute de metri mai jos; de asemenea, el nu poate trece nepăsător pe lîngă cei care nu respectă măsurile de protecţie a sănătăţii şi deteriorează sau folosesc în mod nepermis sursele de apă, ori unde s-ar afla de (izvoare, şipote, fîntîni, centrale mici etc.).
